==========================================
And again, thanks, Horea’s mom
A shell, a broken glass or bottle… That is how I feel lately. Do you know how it feels like when you know, or have the impression, that nobody can fix you? That is how I feel. In a way damned to be this insensitive woman. I forgot, I think, how it is to care for someone. Actually,… I did not forget not at all, I just don’t want to feel. There is a thing that scares me about feeling, if I care, or start letting emotion in, I will also have to feel the pain. I don’t want that, don”t need it, not now…
Today, all day long, I laughed, as much as I could, for not reason at all. Why? Because if I didn’t I would cry or be hysterical or something similar.
I am tired of being scared, scared of my emotions, scared of myself and what I could accomplish (so’to speak) if I let myself go.
I am scared of myself, you, the world, a cruel world that does not care about anything but yourself! It is not fair that I should be scared! It is not fair that I can’t relax and find happyness in the simple things of life. It is not fair that I feel abandoned and small. It simply is not fair!
There is still a child within, waiting, waiting to be rescued…Who will have the courage to break the shell? Who will have the patience to break it?
In ultimul timp am fost ba suparata pe cineva, ba speriata de altcineva, ba plictisita, ba m-am simtit vinovata de cate ceva. Pot spune ca am trecut printr-o multitudine de stari dar e normal, sunt om. Totusi, acum ca lucrurile s-au mai linistit, am inceput sa ma gandesc, la actiunile mele si la faptul ca singura m-am pus in situatiile respective. Dragut.
Ce faci cand te simti vinovata? Incerci sa te ascunzi de lume pana iti trece? Nu, cauti probleme si chestii ciudate la celalalt si iti spui “AHA! D-aia!”. Si ce faci cand ajungi la concluzia ca nu doar le cauti, si unele chiar exista, te sperie fantastic. Pai, cam atunci e momentul sa “push the PANIC button” si sa fugi, cat mai poti… or he/she will get you: MUHAHA. Sau mai sunt altii care dupa o luna de relatie, cand se termina, cauta razbunare: “AHA, ti-o platesc eu tie javra!”. Umm, 1 la mana: o luna nu se poate numi relatie propriu-zisa, 2: e ciudat ca omul respectiv e suficient de “matur” sa se gandeasca la asta; 3: stau si ma gandesc de cate ori eu sau vreo prietena de-a mea am fost parasite, deceptionate, blah blah, si nici prin gand nu ne-a trecut sa ne razbunam, face parte din “dating scene” toata treaba. De fapt, 1st rule of dating: YOU WILL BE DECEIVED, LIED TO, CHEATED ON.
Na, nu stiu unde vreau sa ajung, sincer. As vrea sa existe o pastila pe care o iei si te regasesti imediat, sa treci super usor peste toate chestiile ce vin din despartiri. Stii, cand termini o relatie, doua, ajungi la concluzia ca acele relatii ti-au furat ce aveai tu mai de pret, pe tine. In functie de durata relatiei fura cat mai mult, deci, dupa o relatie de 2 ani, ca si exemplu, ti-ar trebui vreun an sa te regasesti. Dupa una de 6 luni, vreo 2-3 luni, si asa mai departe.
Deci, ce e mai bine? Sa fii singur, si din cand in cand sa gasesti pe cineva cu care sa “socializezi”, astfel ajungi sa te pastrezi intact, nu pierzi nimic si nu mai ai nevoie de “pastila”? Sau, sa fii intr-o relatie, sa-ti petreci tot timpul cu acea persoana, sa ajungi sa te identifici cu el/ea respectiv cu relatia in sine, drept urmare sa te pierzi? O relatie, evident, are beneficiile ei (destul de multe), in acelasi timp sa fii singur are la fel de multe beneficii (mai ales, ca si trofeu, libertatea!).
Na! Pick one, if you can 😦 Cel mai simplu, flip a coin 😉
Oricum, ce vroiam de fapt sa spun e ca imi e dor de primavara si de conversii mei 😦
Imi vine sa urlu… sa fug in lume si sa nu ma mai intorc, sa nu ma mai uit in spate. Voi toti care imi faceti rau, voi toti care spuneti incontinuu “n-am vrut”, “scuze”, va spun ceva, nu e suficient!!! Nu o sa fie niciodata suficient. Putin imi pasa ca va simiti prost, ca va pare rau, mie imi pasa doar de faptul implinit. Ganditi dracului inainte sa faceti ceva, iar daca sunteti beti si nu ganditi corect, plecati acasa, trageti un pui de somn si mai vorbim apoi!
Intr-o zi ma voi enerva asa tare incat voi uita de ratiune, de mine, de faptul ca nu suport violenta, si voi plezni pe cineva!
Viitorul, toti ne gandim la el, toti ne dorim sa avem un viitor mai bun, sa traim cat mai bine, sa avem multi bani, sa putem face tot ce vrem, orice vrem. Eu ce vreau de la viitor? Hmm… nu stiu, cred ca in primul rand vreau sa incetez sa mai gandesc in viitor, sau in trecut. Sa nu ma mai gandesc “ce fain va fi cand..” sau “oare cum ar fi daca..”.
Pentru ca momentan gandesc si cumva (ciudat) traiesc in viitor sau trecut, nu ma pot abtine sa nu ma intreb, cum ar fi daca nu as mai face asta? Cum ar fi daca as trai in prezent si m-as concentra pe el. Probabil rezultatul ar fi unul fericit. As fi mai relaxata si fericita. Sa analizam putin asta, daca as inceta sa ma traiesc in trecut as trece mai usor peste toate dezamagirile si durerile suferite, drept urmare as putea trece mai usor peste cele din prezent. In ceea ce priveste viitorul, cred ca mi-ar placea foarte mult sa nu mai sper atat. In acelasi timp daca incetez sa mai sper cu ce raman? Daca incetez sa sper o sa mai lupt, o sa mai am pentru ce sa lupt? Na, ia uite cate intrebari, fara raspuns. Poate au raspuns dar imi scapa mie. Ce sa zic, am obosit putin.
Vreau libertate. Vreau sa fiu libera sa spun ce simt, ce cred. Vreau oameni in jurul meu care nu ma judeca pentru ce gandesc si spun, si modul cum spun lucrurile sa ma inteleaga sau macar sa incerce, asa cum incerc si eu. Vreau sa fiu suficient de libera incat maine, daca vreau, sa pot pleca cu rucsacul in spate prin Europa, fara nici un ban in buzunar, cu niste conserve.
Vreau, sper, here we go again 🙂
Nici bine nu s-a facut 1 decembrie si au si inceput: colindele prin magazine, restaurante, baruri, radio etc., brazi impodobiti peste tot, tarabele din Piata Sfatului au aparut si ele pline cu vin fiert si bunataturi. Na, ce sa zic, veselie mare! Doar au si de ce sa se veseleasca oamenii, sarbatorile au magia lor.
Luand cele mai sus in considerare nu ma pot abtine sa ma intreb, de ce nu simt si eu veselia sarbatorilor. In fiecare an aceeasi poveste, ma uit la oamenii din jurul meu, veseli toti, prieteni, iubiti, parinti si copii iar eu, eu.. Eu ce? Eu oftez, si atat.
Â
Â
Â
Pentru cei care nu mai stiu cantecelul asta 😉
Un elefant
Se legana,
Pe o panza de paianjen
Si pentru ca
panza nu se rupea,
A mai venit un elefant.
Doi!
Doi elefanti
Se leganau,
Pe o panza de paianjen
Si pentru ca
panza nu se rupea
Au mai chemat un elefant.
Trei
Trei elefanti…(pana la 10)
Zece elefanti
Se leganau,
Pe o panza de paianjen
Si pentru ca
Era prea grea,
Au cazut toti elefantii!
Buff!
Oare cum ar suna panica totala in latina, cu adevarat, nu ca titlul meu 🙂 ? Mda, google translate. Il folosim si, iaca, total terror. Cat de tare! Ma gandeam deja la chestii elaborate, cuvinte pompoase, ceva mai intrigant/interesant. Nu. Simplu, scurt si la obiect. Asa sa fie atunci, scurt si la obiect!
Panicaaaaaaa totala :)) Mda, ma plictisesc, nu am ce face cu diminetile mele. Seara sunt la munca, noaptea dorm. Ma plictiseste viata mea. Dupa cum spunea, panica. E trist si stupid. Asta inseamna doar un lucru: imi trebuie un hobby. Sau ca sa evitam englezismele, pasiune, care sa-mi ocupe timpul si gandurile si in principiu diminetile. Ce sa fac… Ce sa fac?!?! Intelegeti acum panicus totalus?
In lipsa de inspiratie si ocupatie (evident) am dat google search, hobby-uri. Primul link: “Ce scriem la rubrica “Hobby–uri” din CV?”. Cui ii pasa ce scriu in rubrica hobby din CV. Scriu ca toata lumea: plimbari, citit, dansuri grecesti pe care nu le mai practic, calatoriile. Al doilea link: Alege un hobby!. Bun, asa mai merge! Hai sa vedem ce-i pe acolo. Mda, pare chiar interesant. Ma asteptam la vreo mizerie de site. Il bag la favorites, poate am rabdare intr-o zi sa-l si citesc.
Ce am omis in toata povestea este cheful. Da, cheful de a face ceva, de a avea o pasiune si sa ma si dedic ei, nu doar 2 zile, 1 luna. Sa devina o adevarata pasiune. As putea sa ma apuc de gatit! Da, suna ciudat si nu, visul meu nu e sa devin gospodina. Dar, imi place sa gatesc foarte mult. Ma gandeam azi ca am un carnetel ft smecher, acoperit cu piele intoarsa, hand made, primit de ziua mea. Ma gandeam, de asemenea sa-l transform in caiet de retete nu jurnal de calatorii cum vroiam initial. Dupa 4 calatorii facute am scris in el doar 2 pagini, cu mersul trenurilor si cateva ore la care pot lua microbuze. Da, asta voi face. Caut retete ciudate si le aplic. Daca sunt ok le bag in carnetel. daca nu, la gunoi 😀 Ah, si cel mai tare, pe site-ul cu pricina am sectiune de gatit :))
Si ia uite cum devine blog-ul psihologul meu, din nou.
Ciao, pe alta data.
Today I came to work, looked at my desk and said: YUCK! So… I’m a woman, supposed to be organized (I am a project manager afterall) but when it comes to my desk :D:D It’s a beautiful mess. So I sat down, started writing tons of e-mails, did my job basically. 6 hours later, can’t take it anymore! CLEANING TIME!
Now, you’d ask, why would anyone write about that on their blog?? No, I’m not crazy, can’t say I’m not boring, my blog definitely proves my writing is not awesome (taking into account how many people are reading it):P. It’s an analogy. The desk is my life, the mess is my life, it’s not dirty but full of notes thrown around, full of bits and pieces, staples, hair pins and even small toys from Kinder Surprise eggs! So, I have decided I wanna clean my life, prioritize what is really important, get on with it as if nothing bad ever happened. I can’t say I am happy right now but I must admit I am enjoying my new found freedom!
I have so many thoughts in my head, yelling back at me. I am so worried about everything! I feel nothing is soon enough but too soon at the same time. I have the impression I will not be able to sort everything out in time! The stress, of it all, is killing me!
I wish I could find a way to disconnect for a moment, a brief moment. Out of it, out of this world, looking down at my worries as if they were someone elses’s.
Throwing a coin on a street.. for you it’s just a coin, for others it’s a fortune. A lucky penny, a quarter of a bread, a tomato, an apple….
Every day, walking down the street I try not to see it, all around me, poverty… Not just money. People are short on happiness, on smiles. Such wrinkles, they all carry on their faces, all because of worry and pain. If I smile to them only the old people smile back, the rest give me this strange look and walk past. I wonder if it was always like this. If I would go back 300 years, maybe 500, walk down a street, smile at someone, would they reply?
What worries me is that one day I might be like that too. Forget how to smile, enjoy the sun after a summer rain, the wind through my hair, touching the leaves of the trees as I walk past and feel life running through them, walking really fast even though I have no place to hurry to, sit on a bench in a small park, with no one around, listening to the birds or the same playlist I’ve had for months and don’t feel like changing yet! I’m hoping that writing all this down here would keep them alive forever. Maybe a few years from now, when I have become a shadow of what I am now, I will read this, and remember, what I loved, what I lost and be like that again.
The National – Sorrow
GargAlina 